Alba ca Zapada si cei 7 pitici

 
 
 
 
Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici
 

        Și cum cosea ea așa, aruncându-și din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înțepe cu acul în deget și trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roșul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată și gândi în sinea ei: „Ce n-aș da să am un copil alb ca zăpada, roșu ca sângele și cu părul negru ca abanosul!”
        Trecu timpul, dar nu prea multișor, și împărăteasa născu o fetiță albă ca zăpada, roșie ca sângele și cu păr negru ca abanosul. Și-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada… După ce o aduse însă pe lume, împărăteasa muri.
        Cum trecu anul, împăratul își luă altă soție. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufașă și mândră și n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumusețe. Avea o oglindă fermecată și ori de câte ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe:
        – Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        – Cine e cea mai frumoasă din țară?
Și oglinda-i răspundea:
        – Măria ta ești cea mai frumoasă din întreaga țară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă știa că oglinda grăiește numai adevărul.
        Vezi, însă, că Albă-ca-Zăpada creștea și se făcea pe zi ce trecea tot mai frumoasă; și când împlini șapte ani, era o minunăție de fată frumoasă ca lumina zilei. Și frumusețea împărătesei începu a păli înaintea ei.
Și într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
        – Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        – Cine e cea mai frumoasă din țară?
Oglinda-i răspunse:
        – Frumoasă ești, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        – Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă!
        La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav și, de pizmă și ciudă, o dată se îngălbeni și se înverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simțea că-i plesnește fierea de ciudă: și azi așa, mâine așa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma și ciuda creșteau în inima ei ca buruiana cea rea și se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-și mai găsea pace nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă chemă un vânător și-i porunci:
        – Ia fata asta și du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în fața ochilor! Omoar-o și drept mărturie că mi-ai îndeplinit porunca să-mi aduci plămânii și ficatul netrebnicei!
        Vânătorul nu ieși din vorbele împărătesei și se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu și se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote și să se roage:
        – Vânătorule drag, cruță-mi viața și-ți făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru și n-o să mă mai întorc niciodată acasă!
Și pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea și-i spuse:
        – Dacă-i așa, fugi de te ascunde, fetiță dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui gândea: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâșie fiarele sălbatice!”
        Totuși, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuie să-și mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Și cum tocmai trecea pe acolo în fugă un pui de mistreț, îl înjunghie și, scoțându-i plămânii și ficatul, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorința.
        Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare și tot felul de mirodenii, și atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce, încredințată fiind că mănâncă plămânii și ficatul fetiței.
        Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârșită și era atât de înfricoșată, că privea la mulțimea frunzelor de pe copaci ca și când de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie și nu știa în ce chip și-ar putea găsi scăparea… Într-un sfârșit începu să alerge și gonea întruna peste bolovani colțuroși și printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea așa, cât o mai ținură picioarele, și-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuță și intră înăuntru să se odihnească.
        În căsuță, toate lucrurile erau mititele dar atât de gingașe și sclipind de curățenie, că ți-era mai mare dragul să le privești. Pe o măsuță acoperită cu o față de masă albă erau rânduite șapte talere mici și lângă fiecare taler se afla câte o linguriță, o furculiță, un cuțitaș și-o cupă cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înșirau șapte pătuceane, așternute cu cearșafuri albe ca neaua.
        Cum era tare flămândă și însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli câte un pic din fiecare taler, ciupi câte-o fărâmiță de pâine și sorbi din fiecare cupă câte-o înghițitură de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Și fiindcă se simțea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuț, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt și abia ultimul pătuț se nimeri să fie pe măsura ei. Fata se culcă în el și adormi.
        Când se întunecă de-a binelea, sosiră și stăpânii căsuței. Erau cei șapte pitici, care sfredeleau munții, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele șapte lumânărele și de îndată ce se făcu lumină în căsuță își dădură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, așa cum le lăsaseră la plecare. Și atunci primul pitic zise:
        – Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
        – Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
        – Cine a mușcat din pâinișoara mea?
Al patrulea:
        – Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
        – Cine a umblat cu furculița mea?
Al șaselea:
        – Cine a tăiat cu cuțitașul meu?
Al șaptelea întrebă și el:
        – Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic cătă în jur mai cu luare-aminte și pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
        – Cine s-a culcat în pătuțul meu?! se minună el.
Ceilalți alergară într-o goană la pătuceanurile lor și începură să strige care mai de care:
        – Și-n pătuțul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al șaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada, care stătea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalți și cu toții veniră în grabă, scoțând strigăte de uimire. Apoi îndreptară spre Albă-ca-Zăpada lumina celor șapte lumânărele și rămaseră s-o privească.
        – Doamne, Dumnezeule, apucară ei să strige, tare frumoasă mai e copila asta!
Și atât de bucuroși erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuț. Iar cel de-al șaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia și așa trecu noaptea.
        Când se lumină de zi, Albă-ca-Zăpada deschise încetinel ochii și, văzându-i pe cei șapte pitici, se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoși și începură s-o întrebe cu blândețe:
        – Cum te cheamă, fetițo?
        – Albă-ca-Zăpada! răspunse ea.
        – Și cum se face că ai ajuns în căsuța noastră? o mai întrebară ei.
Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir a păr totul: cum maică-sa vitregă a pus s-o omoare, dar vânătorul se îndurase de ea și-i lăsase viața și cum gonise toată ziulica prin pădure, până ce dăduse peste căsuța lor. După ce o ascultară fără să scape vreun cuvințel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
        – Dacă te învoiești să vezi de gospodăria noastră, să gătești, să faci paturile, să coși, să speli, să împletești și să ții totul în bună rânduială și curățenie, apoi poți rămâne la noi și n-o să duci lipsă de nimic.
        – Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada și de atunci rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei și-n fiecare dimineață piticii plecau în munți să scoată aur și tot soiul de alte metale și, când se întorceau seara acasă, găseau mâncarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură-singurică și din această pricină piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povățuiască:
        – Păzește-te de mașteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că ești la noi! Și cine știe ce pune iar la cale! Nu cumva să lași pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredințată că mâncase plămânii și ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarăși cea mai frumoasă femeie de pe lume. Și într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o întrebă:
        – Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        – Cine e cea mai frumoasă din țară?
Atunci oglinda îi răspunse:
        – Frumoasă ești, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        – Dar colo, ascunsă-n munți,
        – Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunți,
        – Și-i mult mai frumoasă!
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă știa prea bine că oglinda nu minte. Și-și dădu pe dată seama că vânătorul o înșelase și că Albă-ca-Zăpada era încă în viață.
        Începu ea atunci să se frământe și să chibzuiască în ce chip ar putea s-o piardă din nou, căci atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăția pizma îi chinuia sufletul fără răgaz și n-avea clipă de liniște. În cele din urmă născoci ceva: își vopsi fața și se îmbrăcă întocmai ca o bătrână neguțătoreasă, că nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască.
        Schimbată astfel la înfățișare, o porni peste cei șapte munți și într-un sfârșit se pomeni în fața căscioarei celor șapte pitici. Bătu la ușă și strigă din toată puterea:
        – De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!
Albă-ca-Zăpada își aruncă o privire pe geam și întrebă:
        – Bună ziua, tușică dragă, da’ ce ai matale de vânzare?
        – Marfă bună și frumoasă! se grăbi să-i răspundă neguțătoreasa. Cingători de toate culorile.
Și vicleana scoase una, împletită din mătase bălțată.
        „Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă, gândi fata, așa că n-am de ce să n-o las înăuntru! Că doar n-o fi foc…”
Trase zăvorul, o pofti să intre și-i cumpără cingătoarea cea frumoasă.
        – Vai ce pocit ți-ai pus-o, fetițo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea, așa cum se cuvine! o îmbie cu blândețe femeia.
Albă-ca-Zăpada n-avea de unde să bănuiască c-ar paște-o vreo primejdie și o lăsă să-i pună cingătoarea. Dar băbușca o încinse repede cu ea și-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea și căzu jos ca moartă.
        – Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa și o șterse repede pe ușă.
Nu mai trecu mult și, spre seară, veniră acasă cei șapte pitici. Și cum se mai speriară, bieții de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără simțire, de parcă-ar fi fost moartă! O ridicară de jos și, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar și încetul cu încetul își reveni în simțiri. Le povesti ea piticilor toate câte s-au întâmplat și aceștia îi atraseră din nou luarea-aminte:
        – Neguțătoreasa ceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Ferește-te, barem de-acu’ încolo, fată dragă, și nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă!
Și tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la inimă nici nu așteptă să treacă bine pragul palatului și se duse glonț la oglindă și-o întrebă:
        – Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        – Cine e cea mai frumoasă din țară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
        – Frumoasă ești, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        – Dar colo, ascunsă-n munți,
        – Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunți,
        – Și-i mult mai frumoasă!
Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta și simți că-i năvălește tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă și mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta! „Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără de greș, ca să-ți viu de-a binelea de hac!” Și cum la farmece și vrăji no întrecea nimeni, haina de împărăteasă meșteri un pieptene otrăvit.
        După aceea își schimbă hainele și luă înfățișarea unei băbuțe gârbovite de ani. Și iarăși o porni peste cei șapte munți, la cei șapte pitici cărunți. Ajungând ea la căsuța lor, ciocăni în ușă și strigă:
        – Marfă bună de vânzare, marfă bună!
Albă-ca-Zăpada cătă afară pe geam și spuse:
        – Vezi-ți de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
        – Da’ de privit cred că ai voie să privești, nu-i așa?
Și scoțând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimbă pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcuse pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită și deschise ușa. După ce se învoiră din preț, bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:
        – Ia vino încoa’ la baba, să te pieptene, ca să fii și tu o dată pieptănată ca lumea!
Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău și se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbușca pieptenele prin păr, că otrava și începu să lucreze prin toate mădularele, arătându-și puterea ucigătoare și biata copilă căzu jos, fără viață.
        – Acu’ s-a sfârșit cu tine, frumoasa frumoaselor! rânji la ea femeia cea haină și-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească.
Dar, spre norocul fetei, înserarea coborî curând și cei șapte pitici sosiră acasă. De îndată ce-o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând fără viață bănuiră că maștera trebuie să fi pus iar ceva la cale și, cercetând copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada își reveni în fire, ca și când ar fi dormit numai nițeluș și prinse a le povesti cele întâmplate. Dimineața piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru și să nu mai deschidă nimănui ușa, fie ce-o fi, și apoi se duseră la treburile lor.
        În ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei și așezându-se în fața oglinzii se grăbi s-o întrebe:
        – Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        – Cine e cea mai frumoasă din țară?
Și oglinda îi răspunse ca și altădată:
        – Frumoasă ești, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        – Dar acolo, ascunsă-n munți,
        – Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunți,
        – Și-i mult mai frumoasă!
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată și să clocotească de mânie. „Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu prețul vieții mele!” Se strecură apoi într-o odăiță dosnică, în care nu călca picior de om, și amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plămădi un măr otrăvit. La înfățișare mărul era nespus de frumos; alb ca spuma, pe-o parte, și rumen pe alta, că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muște numai o dată din el zile multe nu mai avea și cădea mort pe loc. După ce sfârși de meșteșugit mărul, împărăteasa își boi fața și se îmbrăcă în straie de țărancă. Și schimbată astfel trecu peste cei șapte munți, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor șapte pitici.
        Aci bătu la ușă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră și spuse:
        – Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii!
        – Altă pagubă să n-am! răspunse țăranca. Slavă Domnului, găsesc eu mușterii pentru merele mele! Da’ până una alta, hai de ia și tu unul, că nu-i pe bani!
        – Nici nu mă gândesc să-l iau, răspunse Albă-ca-Zăpada, n-am voie să primesc nimic!
        – Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? strecură ea cu viclenie întrebarea. Fii pe pace, copilițo! Iaca, tai mărul în două: bucata asta rumenă mănânc-o tu, iar pe cealaltă oi mânca-o eu.
Dar vezi că mărul era cu meșteșug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită.
        Albă-ca-Zăpada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr și când o văzu pe țărancă mușcând din el nu mai putu răbda și întinzând mâna pe fereastră luă jumătatea cea înveninată. Dar n-apucă să-nghită decât o îmbucătură că și căzu jos, fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară și, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
        – Albă-ca-Zăpada, roșie ca sângele și neagră ca abanosul, de-acu’ piticii n-or mai putea să te învie!
Plecă de acolo cât putu de repede și când ajunse la palat întrebă iar oglinda:
        – Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        – Cine e cea mai frumoasă din țară?
Și deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
        – Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga țară!
Abia acum își găsi liniștea inima ei cea pizmașă, pe cât poate fi liniștită o inimă pizmașă…
        În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos fără pic de suflare. Era moartă ca toți morții. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfăcură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă și cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toți morții și moartă rămase! Atunci o așezară pe o năsălie și, strângându-se toți șapte în jurul ei, plânseră amar și-o jeliră trei zile încheiate. Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă de parcă s-ar fi aflat doar în somn și-n obraji avea aceiași bujori roșii dintotdeauna, așa că piticii nu se îndurară s-o coboare în pământ.
        – Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî. Ar fi mare păcat! grăiră care mai de care și, așternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleștar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea.
        O culcară apoi înăuntru și deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum și că a fost fiică de împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l așezară acolo, și de fiecare dată rămânea câte unul de veghe. Vietățile pădurii începură a veni și ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb și-n urma acestora o hulubiță. Și așa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleștar și nimic nu-i știrbea din negrăita-i frumusețe. Părea că-i vie și doarme, că era tot așa de albă ca zăpada, de roșie ca sângele și cu părul negru ca abanosul.
        Și s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea și, dând peste căsuța piticilor, să le ceară găzduire peste noapte. A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creștetul muntelui și pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, și citi cu nesaț ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Și cum privea vrăjit și nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe pitici:
        – Dați-mi mie sicriul și-o să vă dau în schimb tot ce v-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
        – Nu ți-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu așa, feciorul de împărat îi rugă cu și mai multă stăruință și ardoare:
        – Atunci îndurați-vă și mi-l dăruiți, că de când i-am zărit chipul nu mai pot trăi fără s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Și v-asigur c-o voi cinsti mereu și-o voi păzi ca pe făptura care mi-e cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoșii pitici se îndurară de el și-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat își chemă slugile și le porunci să ia coșciugul pe umeri și să-l urmeze. Și cum mergeau ei așa, se întâmplă ca unul dintre slujitori să se poticnească de-o buturugă și, din pricina zdruncinăturii, bucățica de măr pe care o înghițise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită, doar atât să fi trecut, și domnița deschise ochii, ridică ușurel capacul sicriului și se sculă în capul oaselor. Și era din nou vie de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
        – Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa și-i spuse:
        – Cu mine ești, cu mine!
Și-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârșit adause:
        – Îmi ești mai dragă decât orice pe lumea asta și de te-ai învoi să mă însoțești la curtea tatălui meu bine-ar fi, că ard de dorința să-mi fii soție.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că și ei îi căzuse drag… Porni împreună cu el și făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai și voioșie. La nuntă o poftiră și pe maștera cea haină, că de, tot o socoteau un fel de rudă… După ce s-a gătit ea cu veșmintele cele mai de preț, s-a apropiat de oglindă și a întrebat-o:
        – Oglinjoară, oglinjoară,
        – Cine e cea mai frumoasă din țară?
Și oglinda pe dată i-a răspuns:
        – Frumoasă ești, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        – Dar tânăra domniță e mult, mult mai frumoasă!
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă și să urle ca scoasă din minți și deodată simți că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu știa ce să mai facă și-ncotro s-o mai apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar cum nu-și găsea o clipă de liniște, gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
        Și de cum păși în sala tronului, dădu ochii cu Albă-ca-Zăpada și, recunoscând-o, înlemni de spaimă și rămase țeapănă ca o momâie. Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâțea văzând cu ochii. Și atât de pocită se făcu că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.
        Își luă lumea în cap și o ținu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-și ascundă acolo urâțenia. Și de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă și nimeni nu mai știu ceva despre soarta ei. Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie și fericire împreună cu tânărul împărat și, dacă n-or fi murit, cu siguranță că mai trăiesc și-n zilele noastre…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s